VLAD MERCORI, cunoscut în mediul online pentru anchetele sale despre lumea politică și administrație, aduce în atenția publicului o nouă investigație legată de modul în care funcționează instituții importante aflate sub autoritatea Ministerului Agriculturii.
În reportaj, în prim-plan apare ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare. Puțini români au auzit de el, deși, în teorie, ar fi trebuit să fie piesă centrală în proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România. Adică exact infrastructura critică prin care, ani la rând, „băieții deștepți” din Olt derulau contracte de sute de milioane de euro, fără mari probleme, până când au început să apară investigații publice. Deși pe acte mai figurează, ISPIF nu mai are statut de institut național de multă vreme.
Potrivit datelor prezentate în material, din 2021 ISPIF nu mai este acreditat ca Institut Național și a rămas doar o societate comercială de stat. Pe hârtie există, în realitate nu are activitate: nu derulează proiecte, nu produce nimic. Cu toate acestea, instituția are patru angajate, dintre care trei sunt deja la pensie. Problema nu este doar că nu au ce lucra, ci și felul în care își desfășoară programul zilnic, în condiții descrise drept umilitoare.
Clădirea ISPIF e prezentată ca fiind aproape scoasă din orice rețea de utilități. Căldură nu există, curentul electric nu este asigurat legal, iar apa curentă a fost tăiată, la fel ca restul utilităților. Pentru a putea folosi toaleta, femeile care lucrează acolo cară apă de afară, în bidoane, improvizând un minim confort, doar ca să poată sta în clădire pe durata programului.
Singura soluție găsită pentru energie electrică a fost un cablu tras improvizat de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție aflată în aceeași curte și, la rândul ei, subordonată Ministerului Agriculturii. Curentul astfel „împrumutat” e folosit strict pentru a porni calculatoarele, cât să se mențină o aparență de activitate administrativă. ANIF este menționată în investigație și ca principal canal prin care au fost direcționate, în trecut, fondurile către „băieții deștepți” din domeniul îmbunătățirilor funciare.
Din informațiile făcute publice, ANIF are datorii la bugetul de stat de 137 de milioane de lei, fiind prezentată drept cel mai mare datornic instituțional din România. ISPIF, deși aproape paralizat ca activitate, nu se lasă mai prejos la capitolul restanțe: a strâns deja datorii de 87 de milioane de lei. Autorul subliniază diferența între viteza cu care statul blochează conturile unui cetățean cu datorii mici și lipsa unor măsuri ferme în cazul acestor instituții publice, cu sume care depășesc orice restanță obișnuită.
În tot acest tablou, este pusă problema responsabilității ministrului Agriculturii, Florin Barbu, poreclit în material „Busy”. Sub coordonarea lui se află atât ISPIF, cât și ANIF. Este amintit un interviu acordat Digi24, disponibil online, în care ministrul este întrebat despre aceste situații și reacționează vizibil iritat. În locul unui plan limpede de restructurare sau de închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, tonul și răspunsurile sunt descrise ca ezitante, cu tendință de evitare a subiectului.
Investigația merge mai departe și ajunge la un alt punct de lucru al institutului: ISPIF Băneasa, în județul Giurgiu, coordonat de directoarea Florica Mardare, care lucrează în sistem de 35 de ani. Și aici, scenele surprinse sunt prezentate ca desprinse din mahalale sau favele. De câte ori plouă mai serios, clădirea se inundă, iar apa se scurge direct în spațiile de lucru și peste angajați.
Ca măsură disperată, directoarea ar fi pus un nailon deasupra biroului său, în urmă cu un an, după ce a început efectiv să îi plouă în cap în timp ce lucra. Imaginile video invocate în material sunt aduse ca probă și chiar oamenii din interior vorbesc despre un „film de groază”. Așa arată, în realitate, o instituție cu rol tehnic important, care ar trebui să se ocupe de infrastructură critică, dar care funcționează în condiții în care abia poți garanta siguranța minimă a personalului.
Concluzia trasă în reportaj este că statul român se mobilizează și devine eficient mai ales acolo unde „se poate buzunări” ceva, în timp ce structurile care nu mai aduc profit pentru diverse rețele de interese sunt abandonate să se degradeze. Instituții cândva importante ajung să „mucegăiască”, la propriu și la figurat, îngropate în datorii și ignorate administrativ. Aceeași imagine este extinsă asupra unei părți mari din mediul rural, unde localnicii sunt lăsați, la rândul lor, „în paragină”.
Materialul despre ISPIF și ANIF este prezentat ca fiind doar un episod dintr-o serie mai largă de dezvăluiri privind modul în care funcționează statul român în teritoriu. La final, autorul amintește că o altă anchetă, despre ajutoarele de handicap, a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în 24 de ore, semn că publicul urmărește atent aceste teme. Sunt anunțate noi materiale, cu alte cazuri și documentări despre situații similare din administrația românească.
